Anul trecut, vorbeam despre o monografie publicată în 2004 și păstrându-și exemplul vreme îndelungată tocmai datorită unei structuri foarte solide și ca informație și ca expunere. Încercând să stimulăm redactarea altor monografii asemănătoare, care, peste frumuseți literare sau evocări istorice, să poată fi considerate și manuale ale devenirii unor locuri, noi atunci scriam: „...Toate disciplinele care se învaţă pe lume, ca şi toate ştiinţele care studiază şi împing deopotrivă tehnica şi mersul civilizaţiei sunt apte a face parte dintr-o monografie, alcătuirea ei neprezentând nici oprelişti nici preferinţe şi totul putând să se justifice prin baza de documente existente şi prin capacitatea monografului de a cuprinde şi a exprima informaţia din ele. Şi, tocmai aceasta este imponderabila reuşitei unei monografii. Pentru că existenţa umană este diversă şi ca trăire şi ca act creativ, iar multitudinea condiţiilor de mediu îi accentuează această diversitate, ea putând fi abordată din orice unghi. Iar lipsa de structură în concepţia monografului poate conduce la eşec informaţional tocmai când el înghesuie, nedigerată, tot mai multă informaţie, sau când înşiruie documente fără să le găsească o semnificaţie unitară”...
Era o pledoarie de care au ținut seama mulți autori și multe consilii locale ce au început a arăta asemenea pretenții față de aceștia, tocmai în ideea că dorinţa noastră era: „...de a stimula publicarea unor monografii valoroase, încercările de a îndruma autorii spre anumite structuri monografice care să fie superioare improvizaţiei sau simplei ambiţii autoriale şi să dea cursivitate lecturii printr-un flux de informaţii interesante, apte să reţină atenţia lectorului şi să-i dea sentimentul de noutate necesară cunoaşterii sale, se exemplifică prin cartea despre care vorbim astăzi”...
Și începeam a descrie respectiva monografie, afirmând, tocmai pentru a sublinia modelul, faptul că: „... ne aflăm în faţa unui exemplu meritoriu de elaborare, în faţa – nu a unei ambiţii personale sau locale – ci a unei cărţi demne de orice bibliotecă, a unui volum interesant şi prin structură şi prin conţinut, dar şi prin ceva în plus, care ţine de meşteşugul autorilor, de priceperea lor nu doar de a sintetiza informaţia, ci de a o topi unitar prin realul talent de a comunica cititorului nu numai date, ci şi idei personale, adică un conţinut de filosofie de viaţă, de înţelegere, comentare şi explicare a ei la nivelului comunităţii umane pe care şi-au propus s-o portretizeze. Pentru că această monografie, purtând pe copertă o imagine ecvestră a lui Vlad ŢEPEŞ cel de acum cinci secole şi jumătate, însoţită cu numele localităţii Vulcana-Băi şi cifra 400 este cu atât mai personală şi mai specifică localităţii, cu cât structura ei poate constitui pentru alţi autori un model de structurare ”...
Dar iată că, așteptând roadele apelului nostru ( pe care, repetăm angajamentul de a le primi cu drag, a le consemna ca atare și a le populariza exemplul ca model pentru altele), primim și un volum mai impresionant decât cel publicat cu zece ani în urmă, tot cu o imagine a lui Vlad Țepeș însoțită de numele localității Vulcana-Băi. Numai că, în locul cifrei 400, care ar fi trebuit să ajungă acum, în mod normal sau matematic la 410, se află nici mai mult nici mai puțin cifra 558, ca și cum, în acești zece ani câți au trecut de la anterioara ediție, vârsta acestei pitorești comune dâmbovițene a crescut cu una sută patruzecișiopt de ani... Iar, pe măsura ei, și paginile cărții.
Nu e vorba de o minune, ci de trudă. Truda monografului, care acum nu mai este doar autorul, doctorul Dinu Mareș, urmașul unei familii de vechi prestigiu vulcănean, ci întregul Consiliu local preocupat să lărgească și să adâncească datele în așa fel încât oricare dintre cei 3000 de locuitori ai satelor comunei să se regăsească, ei, sau familiile lor, sau blajinii lor ale căror nume stau scrise pe crucile de pomenire, sau statistica numelor lor, a preocupărilor lor gospodărești, meșteșugărești sau profesionale, a faptelor lor de arme sau de viață civilă, a semnificațiilor pe care le reprezintă în mutațiile sociale, etc. etc. să fie oglindite monografic printr-o cercetare continuă.
Și iată că această cercetare continuă, care-i dă dreptul autorului chiar să emită ideea că orice monografie care se respectă ar trebui revăzută și adăugită la fiecare zece ani, aduce vulcănenilor și marea surpriză a extinderii în veac a existenței lor obștești cu încă 148 de ani, conform adâncirii actelor istorice ale epocii, ajungând din vremea lui Radu Șerban (1602-1611), în cea de mare glorie a lui Vlad Țepeș din domnia de la 1456 la 1462. Și astfel, ei își pot adăuga la acordurile imnului comunei pe care li l-a compus Miltiade Nenoiu, mândria unor versuri de genul:
Vulcana – Băi e un pământ
Muncit de noi s-aducă rodul
Pe ctitoria cu loc sfânt
Clădit de Țepeș-voievodul!
Dar inspirația, adevărata inspirație, nu constă doar în asemenea versuri. Ea se manifestă plenar în strădania de perfecționare continuă pe care ne-o demonstrează o asemenea carte ale cărei ediții se așează precum cercurile în fibra lemnului: Este vorba de un model care poate fi preluat întru exemplaritatea actului de alcătuire, chiar a istoriei noastre, prin asemenea monografii, statuarea lui ca tradițe vie, mereu îmbogățită, mereu ca un echilibru între moștenire și devenire, precum tenacea înnoire a cercurilor de copac.
Corneliu LEU
leuc@upcmail.ro
